..e un nou inceput!

Zgomotul de afară îmi zgâria timpanele, făcea ca durerea din trupul meu să se aprofundeze. Nu mă puteam contopi cu zgomotul, era peste puterile mele, nu mă puteam concentra asupra lui precum asupra durerii. Durerea era o parte din mine, în schimb, sunetul venea din exterior și nu îl puteam inţelege. Poate că norii se vor răzgândi și vor elibera soarele. Am nevoie de lumina și căldura razelor soarelui să-mi limpezească gândurile. Mi-am luat jacheta și geanta şi am ieşit. Am încuiat uşa și am aruncat cheile în geantă. M-am uitat la nori şi i-am rugat să elibereze soarele, aveam nevoie de el. Mi-am pus căștile în urechi și am început să merg, gândindu-mă la decalogul lui Paler, la porunca a treia “Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care ne ajută să trăim in prezent”. Cum ai putea să nu îţi aminteşti acele lucruri, persoane, care te-au rănit sau cele care nu te ajută să traieşti în prezent? Este practic imposibil. Aş modifica această poruncă, spunând ”Încearcă să îţi aminteşti tot ce se intâmplă în viaţa ta, chiar dacă doare.”. Părțile frumoase iţi vor reaminti ca poţi fi fericit, iar acele amintiri ce dor te vor face să simți că trăieşti. Durerea te face să simti că trăieşit. Simţeam că trăiesc, că sunt vie. Rugile mele privind eliberarea soarelui au fost ascultate. Ca un medicament ce îşi face efectul la 10 minute după ce a fost administrat. Soarele işi făcea treptat apariţia grandiaosă. Acum, era tot ce puteam cere de la viaţa. Razele de soare nu se regăseau printre amintirile mele, acele amintiri ce taie sufletul precum sabia unui călău. În amintirile mele totul era gri, frumos și dureros de dulce, al naibii de dureros. Azi mi-am propus să merg în parc, să fotografiez păsările, să imi creez nişte amintiri, amintiri cu mine. Speram din suflet să nu mă întâlnesc cu nimeni cunoscut, nu aveam dispoziţia necesară să le zâmbesc, să mă prefac că sunt veselă și fericită, pentru că nu eram. Mi-am amintit că nu am mâncat, aşa că m-am hotărât să intru într-un restaurant să mănânc. În drumul meu spre parc, am trecut pe langa 5 restaurante, la nici unul nu m-am oprit, ci am continuat să merg, cufundată în gânduri. Mi-a sunat telefonul, ceea ce m-a tulburat. Era Andrei, un prieten. Știa că nu mă simt bine în ultima perioadă, aşa că încerca să mă ajute să imi revin. I-am răspuns plictisită şi i-am spus că nu pot vorbi, mă grăbesc să ajung undeva. De ce insista? I-am spus de un milion de ori că sunt bine, că nu se întâmplă nimic cu mine acum, doar gândesc mai mult. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în parc, când am ridicat privirea eram pe alee, în drum spre banca pe care obișnuiam mereu să stau. Am schiţat un zâmbet, dându-mi seama că sunt mult prea gânditoare şi nu îmi mai dau seama ce fac. Era ora 3. Când a trecut timpul, doar m-am trezit, am stat să mă gândesc, mă rog, concluzia e că timpul se scurge mult prea repede. Mi-am scos cartea din geanta, voiam să termin ultimele 100 de pagini ale romanului, să-l pot înapoia la bibliotecă. Nu înțelegeam de ce mi se înceţoşa privirea, când am simţit ceva rece şi umed pe obraz. Când mi-am dat seama că, involuntar, lacrimile îmi curgeau în voie pe obraz. Le-am lăsat să curgă, măcar ele puteau să spele “acele amintiri care nu ne ajută să trăim în prezent”. Mi-am pus capul pe genunchi şi am rămsa aşa, nu ştiu cât timp, încercând să mă liniştesc sau poate doar să-mi ascund ochii înlăcrimaţi de privirile celor din jur. La un moment dat am simţit că cineva mă priveşte, am ridicat ochii şi l-am văzut pe Andrei, care stătea în faţa mea, privindu-mă trist. M-a luat în braţe și m-a sărutat pe frunte uşor. Nu m-am opus, din contră, m-am lăsat în braţele lui, cu capul pe pieptul lui, cu privirea înceţoşată de lacrimi, care nu voiau să se oprească, deși mă străduiam să le fac să nu mai cadă. Am rămas mult timp aşa, probabil am adormit în braţele lui, căci atunci când am deschis ochii eram în maşina, mă ducea acasă. Nu mi-a spus decât “dormi, o să te simţi mai bine” și m-a sărutat pe frunte. Andrei a fost întotdeauna cel care mi-a fost aproape şi m-a ajutat să trec peste probleme. Acum parcă era și el incercat de aceeaşi durere ca şi mine. Nopțile erau cele mai dureroase pentru că atunci toate amintirile năvăleau în capul meu şi retrăiam momentele fericite care au trecut mult prea repede. Aveam întotdeauna același coşmar. Îl visam pe Sergiu. Mă ținea în braţe, mă săruta, îmi spunea că mă iubeşte. Până în momentul în care a cazut la pământ, până în momentul când nici măcar dragostea ce i-o purtam nu au mai putut să-i facă inima să bată. Atunci totul se sfârşise. Când el a murit, am murit şi eu cu el. Trecuseră doi ani de la moartea lui şi eu voiam să cred că este doar un coşmar urât, din care mă voi trezi. Pentru mine timpul nu avea nici o însemnătate. Era ca şi cum se oprise în loc de atunci. M-am trezit a doua zi dimineaţă speriată, pentru că nu visasem nimic. M-am gândit că este un semn, că Sergiu mă lasă să-mi continui viaţa, că nu mă va mai tortura amintirea lui şi visele, cum se întâmplase până atunci. Cu câteva zile în urmă primisem un mail de la prietena mea din copilărie, care locuia de trei ani în Marea Britanie. Mă ruga să o vizitez. Mi-am rezervat un bilet de avion pentru acea zi, mi-am pus cateva haine în geantă, i-am răspuns la mail, spunându-i să mă aştepte peste opt ore, că ajung la ea. M-am uitat la Andrei, care încă dormea și m-am hotărât să-i las un bilet. Nu voiam să se intristeze la despărţire. I-am spus “Îţi voi fi veşnic recunoscătoare pentru răbdarea și dragostea de care ai dat dovadă în ultimii doi ani. Dar trebuie să plec, aici nu mai pot rămâne. Îţi promit că într-o zi voi veni să te văd. Până atunci fii cuminte”. L-am pus pe pernă, în locul meu, mi-am luat geanta şi am plecat. Inima a început să-mi bată cu putere. Era pentru prima dată când mă simţeam atât de bine. Zâmbeam.

6 comentarii (+add yours?)

  1. Maria
    Oct 28, 2010 @ 23:55:07

    frumos si dureros de dulce, al naibii sentiment

    Răspunde

  2. creve
    Oct 28, 2010 @ 16:57:42

    O vorbă spune că atunci când o ușă se închide o alta se deschide. Niciodată nu sunt toate ușile închise, dar niciodată!

    Răspunde

  3. Strumful
    Oct 28, 2010 @ 13:05:52

    Frumos scris. Cit despre amintiri, cred ca fiecare om trebuie sa invete sa traiasca cu amintirile. Indiferent daca sunt dureroase sau nu, fac parte din noi. Incercarea de a le alunga, nu face decit mai rau.

    Răspunde

    • Veverita
      Oct 28, 2010 @ 14:03:24

      incercarea de a alunga amintirile nu face decat sa le aduca inapoi,mult mai intens…cu cat te straduiesti sa le uiti ,cu atat iti vei face mai mult rau.Asa,daca te conformez si le accepti,oricat de dureroase ar fii,le suporti mai usor…o spun din proprie experienta.
      Ms bucur Strumfule ca-ti place ce-am scris:D

      Răspunde

  4. cuvintealese
    Oct 28, 2010 @ 00:33:22

    „Amintirile sunt facute pentru a fi amintite si nu tratie „. orice sfarsit e doar un nou inceput.

    Foarte frumoasa redactarea, plina de emotie si imagine.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: